Acasă / Blog / Jurnal / Atunci când…

Atunci când…

Publicat de | 2017-02-08T23:44:18+00:00 26 martie 2014|Jurnal|

Atunci când nu îl/o mai găsești pe cea de ieri, iar de cel/cea de mâine îți este frică…

Atunci când pasul spre înapoi nu mai poate fi făcut, căci cel/cea de ieri nu mai există, este doar o amintire, ca o poveste citită de mult a cărei frânturi mai apar doar că să îți amintească că acolo nu te mai poți întoarce.

Mă uit încercând să mă zăresc pe mine, cea de mâine, o imagine în ceață, fără contur. Ce este acolo? Sunt tot eu, necunoscutul, nu știu cum o să fiu, ce o să fac, cum o să trăiesc, dacă o să pot alege? Dacă nu mai pot să fiu eu cea de ieri, cum o să știu să fiu cea de mâine? Așteptarea dezastrului ce ar putea să nu apară vreodată, însă simpla întrezărire a gândului blochează următorul pas.

Stau și privesc înapoi cu tristețe, căci acolo știam cine sunt, eram în siguranță, mă aveam pe mine și astfel am îndrăznit să plec la drum. Cine ar fi știut că plecând la drum, vor dispărea tocmai lucrurile pe care mă bazam, siguranța și încrederea și cine ar fi știut că o dată cu ele vor dispărea și fricile și temerile? Ce ironie! Mi-am obținut libertatea pierzându-mi pilonii și fundația.

Cum să merg mai departe dacă nu mai am un cadru, o schemă, o structură? Nu îmi mai recunosc reacțiile sau alegerile, avansez prea mult sau nu merg deloc și mă privesc cu uimire. Încotro mă îndrept și cum să pășesc spre cea de mâine când acum totul este atât de instabil?

Cine ar fi crezut că și libertatea are nevoie de piloni dar mai ales de înțelegerea ei, căci doar obținerea ei nu este suficientă?

Blocată într-un spațiu imens în care parcă stihiile se desfășoară cu violență, nu o mai găsesc pe cea de ieri, iar de cea de mâine îmi este frică…pentru că nu înțeleg, nu recunosc nimic și pot doar să stau și să privesc.

Ar fi mai simplu dacă ceilalți ar înțelege, dacă ceilalți ar ști ce se întâmplă cu mine pentru că astfel aș ști că nu îi fac să sufere..dar parcă nici ei nu mă recunosc. Cum să le spun că eu sunt aici și că îi văd, doar că momentan nu mă pot mișca și că atunci când o fac, sunt de nerecunoscut?

Vrem să înțelegem, pe noi și pe ceilalți și așteptăm înțelegerea celor din jur; căutăm locul de unde am plecat pentru a înțelege încotro ne îndreptăm, căci necunoscutul uneori poate fi înfricoșător; am vrea ca pasul pe care îl facem azi să fie pilonul celui de mâine și poate că uneori ne dorim ca momentul de mâine să fie doar continuarea celui de azi.

Uneori, dacă te simți în siguranță, poate că nu mergi îndeajuns de repede, iar tu ai mers prea repede și ai ajuns prea departe și îți vine să strigi dar parcă nimeni nu te aude, pentru că de cele mai multe ori ritmurile sunt diferite. Și te uiți înapoi, așteptând parcă să vină cineva de acolo și să îți spună că înțelege, că a mers pe același drum și că se află în același loc, că nu ești singur/ă. Și te uiți înainte, așteptând să apară cineva care să îți spună că înțelege, că a fost în spațiul acela vast plin de stihii, dar că a pășit în ziua de mâine și că este bine.

Poate că uneori nu trebuie să înțelegi totul de la un capăt la altul și poate că uneori ce culegi de pe drum nu este de ajuns pentru ziua de mâine, dar poate că de fapt este suficient să trăiești și să încerci să înțelegi fiecare moment în parte și să privești cu încredere la cel/cea care ai putea fi mâine.

Facebook Comments